"Suma viicilor trebuie sa ramana constanta" - spuse un mare filozof, coleg de-al meu. Dar ce te faci cand te bagi in viciile alea nasoale, care cica dauneaza sanatatii si capacitatii de a trai? N-as putea sa zic ca sunt prea mandru de ce fac, pentru ca am fost invatat ca "nu e bine". Dar un refugiu e un refugiu si, pentru moment, ma ajuta. Am avut vicii bune, productive, si imi place sa cred ca inca mai am vicii din categoria aia. Unele dintre ele s-au pierdut pe traseu sau am uitat cum e sa le faci. Momentan traiesc un paradox care ma fascineaza. Traiesc tristete si asta ma face sa ma simt bine. Cum se poate asa ceva? Cum adica sa fii bine nefiind bine? De ce? Cred ca asta se datoreaza sinceritatii si respectului de sine pe care mi-l port. Alt paradox. Cum sa te "autodistrugi" din respect pt propria persoana? Simplu. Sunt sincer cu mine si cu felul in care ma simt si imi permit "autodistrugerea" ca si pas in constructia mea. Stii ce e enervant? Cand ceilalti nu inteleg si au impresia ca faci ceva gresit in efortul de "a te duce dracului". Bei mult? Fumezi mult? Exagerezi? Ceva e in neregula cu tine, cica. Faptul ca nu faci ceva cum "ar trebui" s-o faci, nu inseamna ca nu e lucrul bun de facut. Am devenit atat de sincer si conectat la propria persoana, incat imi asum dreptul de a face orice simt ca e lucrul bun de facut. Inclusiv "autodistrugere". Revin de unde am pornit. Am pierdut viciile bune, am dat in alea rele. Probabil ca, la un moment dat, voi reveni la viciile bune. Pana atunci, raman aici, "intre pustiu si furtuna", facand fix ceea ce simt sa fac, indiferent de rezultat. Epoca de control s-a terminat. Oricum nu am avut niciodata niciun fel de control. Asa cum imi place mie sa spun, viata-i doar o secventa de intamplari aleatorii.