E greu sa iti pastrezi sufletul bun, macar de l-ai avea. E usor s-o iei pe calea majoritatii si sa nu iti pese de nimeni si nimic. Dar tu nu vrei asta, tu crezi ca o sa vina si ziua in care vei fi apreciat pentru frimitura de suflet care a mai ramas in tine.
Nu am empatie, nu pot sa ma pun in locul altcuiva si sa simt ce simte acea persoana. Nici nu vreau, sunt destule ale mele. Uneori, viata nu e tocmai de partea ta. Cred ca are un fel de fantezie sadica sa-ti dea cu tot ce apuca in cap. Cand esti tanar si naiv, te descurci, te destainui, oamenii te asculta pentru ca si ei sunt tineri si naivi, te sustin in prostia ta sau iti primesti elegant o palma peste fata, asa, de trezire. Te descarci.
Ce te faci cand dai de punctul in care nu te mai poti descarca? Ajungi in faza aia in care parca nimeni nu are capacitatea sa te inteleaga, in care gandurile tale sunt atat de complexe, incat nici tu, cu toata vointa ta, nu le mai intelegi sensul. Iti construiesti 4 ziduri mai inalte decat tine si te ascunzi inauntru. Te apuci sa sapi, sa faci loc pentru probleme. Dupa ce ingropi tot ce poti, iti mai ramane doar sa te uiti la cer si sa te intrebi ce rahat tocmai ai facut. E prea tarziu, nu mai poti sari zidurile. Incepi sa gandesti "outside the box" si te amagesti cu ideea ca poate va veni cineva cu o scara sa te scoata de acolo. De ce ti-ai construit baricadele in desert?? Nimeni nu trece pe acolo. Prostule!