Dupa cum se poate bine observa, capitolul 2 e gol. De ce? Pentru ca ceea ce s-a intamplat in ultima perioada nu poate fi descris suficient in cuvinte. Am zis ca n-o mai fac. Am zis ca nu ma mai indragostesc, am zis ca nu mai iubesc, ca nu mai daruiesc unei singure persoane toata fericirea mea, mi-am promis ca, gata, o sa fiu fericit. Si promisiunile s-au dus pe apa sambetei. Da. M-am indragostit din nou, iubesc din nou, si toata fericirea mea e la ea. Din pacate, viata nu e cum vrem noi mereu ci e cam cum vrea ea. Intotdeauna am considerat ca viata e un sir de evenimente pur intamplatoare. Faptul ca scriu acum si aici ar putea fi un eveniment pur intamplator. Te intreb, ce faci cand toata fericirea ta este pusa intr-o singura persoana si acea persoana dispare? De fapt, de ce rahat te iau cu ocolisuri? Ma simt trist. Ma simt dezamagit. De tine si de mine insumi. Pentru ca te iubesc, oricat de ireal ti s-ar parea. M-am dedicat atat de mult persoanei tale incat am uitat cine sunt. Sunt pierdut fara tine. Nu am niciun scop, niciun drum de urmat. Cum ar spune un vers ce imi place mult: "ma gasesti exact unde m-ai lasat, intre pustiu si furtuna". Ai avut nevoie de mine candva. Am fost acolo. De ce nu mai ai? De ce nu mai esti aceeasi? De ce nu ma mai doresti? De ce nu treci peste fosta ta relatie? De ce inca mai traiesti acolo? De ce m-ai facut sa cred ca ai trecut peste si ca noi doi avem potential? De ce eu trebuie sa stau sa imi distrug sperante una cate una pentru ca tu imi spui ca nu se poate. De ce am ajuns sa te iubesc? Pentru ca esti o persoana superba, pentru ca oricat de mult m-ar durea, esti cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat vreodata. Esti singura persoana cu care am simtit ca am creat o conexiune reala. Esti singura care m-a luat in brate si m-a apreciat pentru ceea ce sunt. Esti singura care m-a invatat sa fiu mai bun, sa ofer fara sa mi se ofere, sa simt, sa traiesc, sa fiu viu. M-ai ajutat sa ma descopar pe mine insumi si sa imi dau seama de capacitatile mele de a imi duce rabdarea si motivatia pe munti inalti. Ce-am avut a fost frumos. Un gand ce se ascunde in spatele zidurilor, sa nu-l strivesc, imi spune ca sper ca o sa mai avem parte de momente frumoase. Stiu ce am de facut acum. Nu voi renunta la tine pentru ca esti minunata si te vreau in viata mea in continuare. Dar sunt nevoit sa renunt la sentimentele mele pentru tine si la sperantele pe care le am in acest "noi". Poate ca ti se pare imposibil, poate ca nu ma crezi cand scriu asta, poate ca ai impresia ca nu am cum sa ajung sa fac asta intr-un timp atat de scurt, dar, te iubesc si nu imi concep existenta fara tine. Imi voi plange sufletul pana cand nu va mai ramane nimic din el. Si atunci voi fi persoana de care ai nevoie. Inchei acest capitol tragic, scriindu-l cu lacrimi in ochi, plangand ca un copil retardat la 24 de ani, spunandu-ti: ai avut, ai si vei avea pentru eternitate un loc rezervat in sufletul meu.
M.